Micii, acele rulouri suculente de carne tocată pe grătar, sunt astăzi nelipsiți de pe mesele românilor, mai ales la sărbători sau picnicuri. Povestea lor începe în România în secolul al XIX-lea, într-un context urban plin de influențe culinare balcanice și otomane.
Potrivit unei legende urbane, consemnate de Constantin Bacalbașa, micii ar fi fost inventați în centrul București, pe strada Covaci, la celebrul local al lui Iordache Ionescu. Astfel, într-o seară aglomerată, bucătarul ar fi rămas fără mațe de oaie pentru cârnați și ar fi decis să pună carnea direct pe grătar, sub forma unor mici rulouri. Rezultatul ar fi fost atât de apreciat de clienți, încât rețeta a fost păstrată și perfecționată.
O rețetă balcanică
Cel mai probabil, însă, mititeii sunt o adaptare locală, petrecută după mijlocul secolului al XIX-lea, a preparatelor balcanice de origine turcă, cum ar fi kebabce (denumirea folosită în Bulgaria și Macedonia) sau cevapcici (denumirea folosită în Serbia, Croația și Bosnia Herzegovina) – rulouri de carne făcute la grătar, foarte asemănătoare cu mititeii românești. Atât cuvântul kebabce, cât și cevapcici sunt legate de ideea de micuț, traducându-se în „micul kebap”, spune Radu Oltean, scriitor și cercetător specializat pe ilustraţia reconstitutivă istorică.
„Kebabce provine din cuvântul turcesc kebap, care desemnează un fel de mâncare constând în carne friptă sau prăjită, în special pe grătar. Sufixul -ce este o formă diminutivală specifică limbilor balcanice (în special bulgara), indicând o versiune mai mică sau localizată a kebabului turcesc. Astfel, kebabce înseamnă „micul kebab” sau „kebab mic.” La fel, cuvântul cevap provine din termenul kebab, adaptat în limba sârbă sau bosniacă. Sufixul –cici este un diminutiv specific limbilor slave din Balcani, cum ar fi sârba și croata, sugerând dimensiuni mai mici sau o formă mai mică a preparatului”, explică Radu Oltean.
Popularitatea mititeilor este strâns legată de răspândirea restaurantelor și berăriilor, care au apărut în București odată cu apariția unei burghezii noi, după venirea lui Carol I, în special după 1877, continuă Radu Oltean. „Înainte de asta nu existau cârciumi în felul celor de azi. dar odată cu apariția unor fabrici de bere înființate de străini au apărut și berării care serveau și „grătare””. Un alt rol important în istoria micilor l-a avut apariția mașinilor de tocat.
Mașini de tocat în palatul Topkapî din Istanbul. Foto: Radu Oltean
Restaurantul care a pus micul pe harta gastronomiei românești
Un punct esențial pe harta Bucureștiului acelor vremuri era restaurantul lui Iordache Ionescu, un centru de întâlnire pentru negustori, meseriași, oameni politici, scriitori și boemi.
Foto: turistinbucurestiro.blogspot.com
Era renumit pentru atmosfera sa veselă, pentru vinul bun și preparatele de carne proaspătă, servite direct de pe grătar. Iordache Ionescu este cel care a introdus definitiv micul în gastronomia românească și a făcut preparatul cunoscut dincolo de granițele țării.
Iată cum e descrisă, în revista Familia o introducere în lumea lui Iordache: „Mâncat-ai vre-odată mititei?, întreabă un amic. Mititei? Nu-i cunosc, ce alivenci vor fi aceia? Vei veda! Cu aceste am fost introdus eu pentru prima oră la renumitul Ionescu. După ce am luat loc la o masá, aşteptam să văd ce vor fi mititeii”.
Dincolo de preparatul emblematic, restaurantul uimea la acea vreme prin numele uimitoare a preparatelor, botezate de Nicolae T. Orășanu, client fidel al localului, creditat și ca naș de botez în limba română a mititeilor. Astfel, la Iordache țuica era numită o idee, rachiul, superstiție, ardeiul, foc central, ceapa inteligență sârbească, iar cârnații, patricieni. Iar mititeii mai erau supranumiți și junimiști, aluzie la scorul mic al junimiștilor în alegeri.
Micii fac furori la Paris
Tot Iordache este cel care a scos micul românesc în afara țării, transformându-l în preparat emblematic al pavilionului românesc de la Expoziția de la Paris din 1889, unde s-a dus cu vin, mașini de tocat și lăutari.
Iată cum e descris momentul într-un articol scris în Adevărul în 1903, la moartea lui Iordache Ionescu:
„Acoperit de renume în ţară, trebuia să-l consacre şi străinătatea şi în special capitala lumei, Parisul. În 1889 guvernul român îi făcu propunerea să meargă la Paris şi în pavilionul român să arate francezilor şi celor veniţi ele pe întreaga suprafaţă a globului ce înseamnă bucătărie şi pivniţă românească. Se cunoştea energia de iniţiativă a lui Iordache şi alegerea n-a dat greş. Iordache a plecat la Paris cu maşinăriile sale pentru tocătură, cu vinurile după el, dar și-a luat şi lăutarii — fiindcă avea să le arate că românul nu face masă fără lăutari. De succes ce să mai vorbim, Parisul nu mai mânca decât „des mititeis“ şi sarmale şi nu mai asculta decât „Ies lautaris“. Rothschilziî, Vanderbilzii şi toţi nababii nu maimâncau de cît la pavilionul romín şi lăutarii români se încetăţeniră în Franţa”.
Evadare la mici. O poveste din timpul ocupației germane
Restaurantul lui Iordache, cu celebrii săi mititei, a rămas un punct de reper și după moartea celui care l-a consacrat. În jurnalul său din timpul ocupației germane asupra Bucureștiului, deputatul Vasile Cancicov, descrie o escapadă la Iordache. Fusese arestat de nemți, căzuse bolnav și fusese internat sub pază la spital, dar, la 1 Mai 1916, a evadat împreună cu 3 prieteni pentru o seară, ca să mănânce mici la Iordache. După ce a fost refuzat inițial, din cauza restricțiilor dure impuse de ocupație, Cancicov a reușit să-i trimită un bilet patronului, care l-a primit pe loc. În ciuda ordonanțelor prohibitive, restaurantul continua să facă mici pentru un număr limitat de clienți.
„Cu lacrimi de bucurie, Radu ne-a făcut să uităm că e luni, că e răsbel, că sunt ordonanţe prohibitive de carne şi băutură, mai ales că sunt mari amenzi şi că le aplică nemţii, şi ne-a pus la dispoziţie tot. Am făcut 1 Mai ca în timpurile cele mai bune. S-a găsit cât ai clipi şi ţuica, şi pelinul; ce pelin! […] Ne-a dat şi icre negre şi pui de găină şi şalău proaspăt şi vrăbioare şi, mai presus de toate, renumiţii mititei. […] După masa lui Radu, s-ar putea spune că încă e mare abundenţă în Capitală. Un fapt e necontestat, că bogată ţară a fost România. La miezul nopţii am reintrat în spital într-o veselie neobişnuită”.
1 Mai a fost o zi importantă în România încă de dinainte de transformarea ei în Ziua Muncii. Era cunoscută sub numele de Armindeni și marca o veche sărbătoare agrară românească.
Sursa imaginii principale: Dreamstime