Foto: Radu Oltean – desen și reconstrucție a coifului de la Coțofenești
Coiful de aur de la Coțofenești furat dintr-un muzeu olandez are o poveste fascinantă. În aprilie 1929, presa de la București scria despre descoperirea în județul Prahova a unui artefact de mare valoare: „o cască de aur”, scoasă la lumină de un copil din satul Coțofenești, comuna Poiana Verbilău.
Potrivit ziarului Universul, care a vorbit atunci cu învățătorul din sat, coiful fusese găsit cu doi ani înainte, așadar în 1927, de un elev de școală primară care se afla, împreună cu prietenii lui, cu oile la păscut pe un deal.
Foto: Ziarul Universul, aprilie 1929 (via arcanum.com)
„Copilul ademenit de strălucirea ce i se ivise în cale, s-a oprit locului, a scormonit pământul cu un cuțit, scoţând afară o cască în forma unei căciuli. Fericitul descoperitor, de bucurie, a purtat toată ziua în urma oilor, casca de aur în cap, făcând haz cu ceilalţi copii. În sat a intrat încoronat ca un irod, dar vecinii cari l-au văzut n-au prea dat importanță micului descoperitor de comori”, scria ziarul Universul.
Este de mirare că a supraviețuit
La peste 90 de ani distanță, mai exact în anul 2020, directorul Muzeului Național de Istorie al României (MNIR), Ernest Oberländer-Târnoveanu, spunea că este de mirare că acest obiect neprețuit a supraviețuit. Potrivit lui Târnoveanu, coiful a fost mai întâi jucărie pentru copii, apoi, odată ajuns într-o gospodărie, a servit drept adăpătoare pentru găini și a fost pus chiar în vârful unui coteț. „Studiind urmele lăsate de distrugere, am constatat că acesta a fost distrus nu prin tăiere, cu o foarfecă sau cu dalta, ci pur şi simplu a fost pus pe un par şi s-a tras de el sau a fost lovit în aşa fel încât o parte din calota coifului s-a desprins şi este în bună măsură pierdută”, declara în 2020 directorul MNIR în timpul unui reportaj TVR. La un moment dat însă, tatăl copilului care a făcut descoperirea, un țăran pe nume Alexandru Simion, s-a gândit că acea cască de metal aruncată de colo-colo prin curte ar putea avea o anume valoare.
Intervenția salvatoare a unui om bun
A dus-o la Ploiești, la un fost coleg din armată, Ion Marinescu-Moreanu, un negustor cunoscut și un mare iubitor de istorie. Atunci când și-a dat seama de valoarea „căciulii de aur”, Marinescu-Moreanu i-a oferit vechiului său camarad de arme 30.000 de lei, o sumă impresionantă pentru acea vreme.
Negustorul s-a dus apoi la Ministerul Artelor și a predat coiful directorului de cabinet Ion Marin Sadoveanu, care descrie emoționat și recunoscător, momentul în revista „Rampa”.
Foto: Revista Rampa, aprilie 1929 (via arcanum.com)
„Un domn timid cu un pachet mare. Ceva inform înfăşurat într-o gazetă.
– Mă rog, aci e direcţia artelor?
– Da. Pe cine căutaţi ?
– Eu sunt Ion Marinescu-Moreanu, proprietar din Ploiești. Am ceva aici pentru d-voastră! Şi dl. Marinescu-Moreanu desface pe masa lungă ce pare căzută din Ruy-Blas, actul banchetului, pachetul de la subţioară. Pictori, sculptori, scriitori, muzicanţi mari şi mici dau năvala. Din foile veştede răsare deodată o minunăţie: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiţia ascuţită a artistului presimte valoarea. Toţi vor să atingă, toţi vor să-l pipăie, toţi vor să-l vază!
(…)
– De unde-l ai, d-le Marinescu?
– L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanţă, l-am cumpărat şi vi l-am adus d-voastră. Vi-l las. Dați-mi numai o chitanţă… Şi cu o prietenească şi firească simplicitate, d. Marinescu îşi ia ziua bună de la toţi şi pleacă, zâmbind fericit de conştiinţa faptei sale. Iată povestea coifului de aur”, povestea scriitorul și dramaturgul Ion Marin Sadoveanu.
Mai mult, potrivit scriitorului, deși Ion Marinescu Moreanu a fost despăgubit de statul român, decide să „restituie Ministerului această sumă, şi declară formal şi în scris că va adăuga la banii aceştia, atât cât va fi necesar pentru construirea unei casete de oţel în care să se păstreze podoaba!”. Tot ce voia, era ca neprețuitul coif de aur să fie în siguranță și să spună povestea trecutului generațiilor ce vor urma.
După ce a fost predat către Ministerul Artelor, coiful a ajuns la Muzeul de Antichități, condus la acea vreme de Ion Andrieșescu, discipol al lui Vasile Pârvan. Andrieșescu a văzut în coif atunci o mângăiere pentru pierderea tezaurului „Cloșca de aur”, aflată atunci la Moscova, fără speranță de a fi restituită.
Însă povestea are o urmare tristă. Lăudat inițial în presa vremii, Ion Marinescu-Moreanu ajunge să suporte mai târziu acuze dure.
„Peste câteva săptămâni, guvernul liberal a căzut şi a venit un alt guvern naţional-ţărănesc. Domnul Marinescu probabil că era un simpatizant sau un membru al Partidului Liberal şi presa guvernamentală, de data aceasta ţărănistă, l-a declarat un ticălos, un nemernic, care vrea să se îmbogățească pe seama banului public şi mă rog, l-au terfelit în fel şi chip. (…) Au început apoi problemele şi cu fostul său camarad de arme, țăranul Simion din Coţofeneşti, care, incitat de preot şi de învăţătorul din sat şi de alte rude, au venit la Marinescu să-i ceară bani în plus. Pentru că, după părerea lor, 30.000 de lei era o sumă prea mică”, declara, în urmă cu 5 ani, directorul Muzeului Național de Istorie a României pentru TVR.
Astăzi, după jaful de la Muzeul din Drents, Olanda, coiful de aur de la Coțofenești, care a supraviețuit ca printr-un miracol, este dispărut, poate pentru totdeauna.
Însă dacă putem rămâne cu un lucru pe care hoții nu-l pot fura acest lucru este gestul altruist al unui negustor din Ploiești, care ne-a dăruit această bucată de istorie.
Vă lăsăm cu cuvintele emoționante scrie în 1929 de Ion Marin Sadoveanu:
„Cu mâini din acestea curate, ca ale d-tale, d-le Marinescu-Moreanu, se clădesc în gesturi mărunte chiar, temeliile unui neam şi prestigiul său, în toate direcţiile, Dar d-ta, prin încheierea completă a faptei, ai dat dovadă de ceva mai mult. Ai dovedit că, fără să scontezi răsplata morală ai putut fi luat de un entusiasm generos, ai putut fi atins de aripa nobleţei şi poeziei unui fapt, greu în consecinţe, şi ai contribuit de la d-ta, pentru păstrarea cât mai bună şi cât mai sigură, în sânul neamului din care te tragi, a acestui lucru unic. Ai arătat că aurul nu ţi-a fost zid care să te oprească, şi pe căile care nu sunt nici ale ştiinţei şi nici ale artei, ai trecut dincolo, infrăţindu-te cu gândurile pe care poate mulţi le-au vânturat întotdeauna dar nu întotdeauna le-au cinstit”.
Bibliografie: „Universul” (aprilie 1929), „Rampa” (aprilie 1929), consultatebprin intermediul Bazei Arcanum; Emisiunea TVR „Locuri, oameni și comori” via pagina de Facebook a Muzeului Național de Istorie a României