Dacă ajungi în zona județului Mehedinți și vizitezi Clisura Dunării, trebuie neapărat să ajungi la Ponoarele și să afli legenda Podului lui Dumnezeu. Când vizitezi un loc, află-i și povestea!➡️
A fost odată ca niciodată, prin ținuturile verzi și pline de taine ale Mehedințiului, un loc de o frumusețe aspră și sălbatică numit Ponoarele. Astăzi, călătorii merg acolo să admire o minune rară din piatră, însă bătrânii satului știu că fiecare stâncă ascunde o poveste veche de când lumea. Hai să deschidem cartea cu povești și să aflăm cum a apărut Podul lui Dumnezeu.
Chiriașul cel nesuferit din peșteră
Pe vremuri, în Peștera Ponoarele nu locuiau liliecii și nici nu se plimbau turiștii cu lanterne. Acolo își găsise culcuș însuși „Dracul”. Și, după cum vă puteți imagina, nu era deloc un vecin liniștit! Se aciuase în întunericul peșterii și își făcuse un obicei din a le rătăci mințile și drumurile oamenilor din sat. Dacă venea o furtună din senin care punea la pământ grânele, era o farsă de-a Necuratului. Dacă laptele vacilor se acrea fără motiv, el își băgase coada. Dacă cineva se pierdea prin pădure, cu siguranță fusese ademenit de șoaptele din peșteră. Oamenii din Ponoarele erau disperați. Nu mai aveau liniște nici ziua, nici noaptea din cauza hohotelor de râs batjocoritoare care răsunau din adâncurile pământului.
O rugăciune fierbinte
Văzând că nu o scot la capăt cu nepoftitul lor vecin și că nicio capcană omenească nu-l poate goni, sătenii s-au strâns într-o seară, la apus, și au căzut în genunchi. Au înălțat o rugăciune colectivă, plină de speranță, direct către Cer. „Doamne, fă o minune! Scapă-ne de cel ce ne aduce doar vrajbă și necaz, căci pământul acesta nu mai are pace!”. Dumnezeu, privind de sus spre valea Ponoarelor, a văzut lacrimile oamenilor buni și a hotărât că e timpul să pună piciorul (sau, mai bine zis, mâna) în prag.
Lovitura divină și drumul de piatră
Într-o noapte de o bezmă carbonie, cerul s-a deschis cu un zgomot ca de tunet. Dumnezeu A coborât brațul Său cel puternic și a lovit tavanul peșterii în care se lăfăia Dracul. „Zdrang!!!!!!!” Stâncile s-au zguduit din temelii, iar tavanul uriaș s-a prăbușit cu un zgomot asurzitor. Însă, printr-o minune a arhitecturii divine, o porțiune îngustă din tavan nu s-a sfărâmat, ci a rămas suspendată perfect deasupra prăpastiei, ca un arc de triumf săpat în piatră masivă. Speriat de moarte de mânia cerească, Dracul a fugit mâncând pământul prin cealaltă gură a peșterii. Legenda spune că, în goana lui nebună, s-a agățat cu ghearele de o stâncă din apropiere (numită și azi Stânca Dracului) și s-a ascuns în adâncurile reci ale Lacului Zăton, jurând să nu mai calce niciodată pe pământul sfințit de deasupra.
O minune care dăinuie și azi
A doua zi, când soarele a răsărit și a alungat cețurile, sătenii au ieșit timizi din case. În locul peșterii întunecate și pline de spaime, au găsit un pod măreț de piatră, pe unde puteau trece în siguranță de pe un versant pe altul al văii. Oamenii i-au spus simplu: Podul lui Dumnezeu, pentru că nicio mână omenească nu ar fi putut așeza stâncile cu atâta precizie și har. Și uite așa, ceea ce trebuia să fie o dărâmare a devenit o cale de trecere, amintindu-le tuturor celor care trec pe acolo că lumina găsește mereu o cale să învingă întunericul.
