Dacă ajungi în județul Satu Mare, și îți propui să vezi Țara Oașului, trebuie neapărat să te bucuri puțin de liniștea Lacului Călinești-Oaș și să afli legenda pe care oamenii au creat-o în jurul acestui loc minunat. Când vizitezi un loc, află-i și povestea!➡️
A fost odată ca niciodată, pe vremea când străvechea Țară a Oașului își purta pădurile de stejar ca pe niște mantii împărătești, un ținut binecuvântat cu văi verzi, aer curat și râuri care murmurau cântece strămoșești. În inima acestui ținut din județul Satu Mare, acolo unde astăzi razele soarelui dansează pe suprafața netedă a apei, stă ascunsă povestea formării Lacului Călinești-Oaș.
Satul dintre dealuri și inima de piatră
În locul unde se întinde acum apa liniștită a lacului, exista odinioară o vale înfloritoare, protejată de dealuri domoale. În mijlocul ei dăinuia un sat de gospodari înstăriți. Oamenii de acolo aveau case mândre, cu porți nalte sculptate în lemn și hambare pline până la refuz.
Însă, odată cu bogăția, în sufletele celor mai mulți dintre săteni s-a cuibărit trufia. Își uitaseră vechile obiceiuri de omenie și privau pe oricine le bătea la poartă de un sprijin sau o vorbă bună, măsurând valoarea unui om doar după numărul de vite și strălucirea bănuților din traistă.
Drumețul misterios și coliba de la margine
Într-o seară târzie de toamnă, când vântul rece al Oașului șuiera printre ramuri, la porțile satului a sosit un bătrân gârbovit, purtând doar o haină roasă de vreme și un toiag de alun. Bătuse drum lung și căuta un adăpost unde să se încălzească și un colț de pâine uscată.
A bătut la prima poartă mare de stejar.
„Pleacă, bătrâne! Nu avem timp de milostenie, ne păzim averea!” i-a strigat stăpânul casei, trântind zăvorul.
A bătut și la a doua, și la a treia, dar răspunsurile au fost la fel de reci ca noaptea ce se lăsa. Rătăcind spre marginea satului, bătrânul a zărit o luminiță palidă ce pâlpâia într-o colibă modestă. Acolo trăia o femeie văduvă, o mamă milostivă care își creștea copiii cu multă trudă.
Fără să stea pe gânduri, femeia i-a deschis ușa, l-a poftit la vatră, i-a spălat picioarele obosite și i-a oferit jumătate din singura pâine pe care o mai avea în casă.
Potopul nopții și nașterea lacului
Spre miezul nopții, bătrânul drumeț — care era, de fapt, un duh protector al muntosului ținut trimis să pună la încercare bunătatea oamenilor — s-a ridicat în picioare. În încăpere s-a așternut o lumină blândă, iar vocea lui a răsunat plină de gravitate:
„Pentru că ai avut inima deschisă când toți ceilalți au închis porțile, viața ta și a copiilor tăi va fi salvată. Ia-ți pruncii, strânge-ți puținele lucruri și urcă repede pe cel mai înalt deal. Indiferent ce vei auzi în urma ta, să nu te uiți înapoi!”
Speriată, dar simțind puterea divină din glasul drumețului, văduva și-a luat copiii de mână și a alergat spre creastă. Deodată, cerul s-a despicat în fulgere, iar din adâncurile pământului au izbucnit șuvoaie uriașe de apă. Râul Tur și-a ieșit din matcă, iar izvoarele subpământene au umplut întreaga vale într-o singură noapte.
Satul cel trufaș a fost înghițit de ape, spălând pentru totdeauna lăcomia și nepăsarea din acel loc.
Oglinda din Țara Oașului
Când zorile au luminat din nou culmile ținutului, în locul văii se întindea un lac mare, limpede ca lacrima și adânc ca o taină. Femeia și copiii ei au întemeiat o nouă vatră pe malurile înalte și sigure, dând naștere unei comunități în care omenia a rămas cea mai de preț lege. Locul a primit numele de Călinești-Oaș.
Astăzi, Lacul Călinești-Oaș veghează liniștit peste vale, fiind o adevărată bijuterie a naturii. Bătrânii locului spun și acum că, în nopțile senine cu lună plină, când apele devin o oglindă perfectă, cei cu sufletul curat pot auzi ecoul îndepărtat al vechilor povești, amintindu-le tuturor că nicio bogăție din lume nu cântărește mai mult decât o inimă primitoare.
