Dacă ajungi în județul Botoșani pentru a vizita Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotești, trebuie neapărat să ajungi să vezi și Lacul cu nuferi din apropiere și să-i afli legenda. Când vizitezi un loc, află-i și povestea!➡️
Pe vremea când noaptea aparținea doar creaturilor magice, lacul ascuns în codrul Ipoteștilor era locul tainic unde Ielele — fetele frumoase cu rochii strânse din vapori de lună — coborau să joace.
Când luna plină ajungea deasupra codrului, tăcerea se rupea. Din înaltul cerului se auzeau cântece dulci, cum niciun muritor nu mai auzise vreodată. Zânele coborau pe malul apei, iar iarba pe care călcau în dans se transforma pe loc în mușchi moale și catifelat.
„Cine ne aude cântecul, își pierde mințile,
Cine ne vede hora, rămâne fără grai,
Iar cine ne atinge veșmintele,
Nu mai găsește drumul înapoi.”
Cămășile de Aur și Oglinda Apei
Pentru a putea dansa mai ușor pe suprafața lină a apei, Ielele își dezbrăcau în fiecare noapte veșmintele strălucitoare — rochii lungi, țesute din mătase galbenă și albă, cusute cu fir de stele.
Le lăsau să plutească pe apa adâncă a lacului. De îndată ce atingeau apa, rochiile lor se prefăceau în nuferi spectaculoși:
- Petalele aurii și albe erau pliurile rochiilor de zână.
- Frunzele mari și rotunde erau mantiile verzi care le protejau de privirile trecătorilor.
Toată noaptea, Ielele jucau pe deasupra apei fără să atingă nuferii. Însă, la primul cântat al cocoșilor, când zările începeau să se înroșească, ele trebuiau să își ia hainele înapoi și să dispară în văzduh.
Taina de la Răsărit
Legenda spune că într-o noapte, un tânăr poet din sat a rămas ascuns după un stejar bătrân, privind nemișcat jocul lor vrăjit. A fost atât de fermecat de frumusețea Ielelor și de vraja nuferilor plutitori, încât nu a scos niciun sunet, păstrând taina doar pentru el.
Zările s-au luminat prea repede în acea dimineață, iar Ielele, speriate de primele raze de soare, au fost nevoite să se înalțe la cer în grabă, lăsând o parte din veșminte pe apă.
De atunci, se spune că nuferii de pe lacul din Ipotești se deschid doar când soarele le mângâie petalele și se închid la amurg, pregătindu-se să devină din nou veșminte pentru zânele codrului.
